Nu’s ce naiba se intampla cu mine. Imi propun sa fac ceva ce pare interesant pe moment dar apoi imi dispare cheful sau consider ca nu merita. De exemplu, vreau sa ma duc la alergat ca am pus pe mine vro 5 grame insa cand imi schimb tricoul si ma vad in fata oglinzii parca nu mai sunt atat de gras. Faza e ca am ajuns sa fac asa cam des si nu ma refer doar la alergare; cred ca imi este doar de copilarie. vreau sa fiu iarasi prostu ala mic care bate mingea toata ziua, care rade 10 ore pe zi si care are multi prieteni „adevarati”. Viata de adult cu responsabilitati nu-mi place si aici nu e vorba de fii-mea sau Flory. E vorba de viata in general, cu stresul zilnic, necazuri sau lipsa prietenilor asa cum eram in copilarie. Acum sunt alergic la prostie, inainte eram fan. Imi vine sa vars cand vad in jurul meu oameni ipocriti, imi vine sa plang cand vad copii de 3-4 ani ce cauta mancare in tomberoanele cu gunoi alaturi de parinti si imi vine sa-i strang de gat pe cei ce se lafaie in bani furati. Realitatea pe care o inteleg acum e prea cruda si n-am ce face. De aici si pina la degringolada nu mai e decat un pas. Sper sa ma salvez la timp.
