Am citit zilele trecute o postare pe un blog. Una plecata de cativa ani prin UK povesteste ca a venit prin Romania si s-a ingrozit ce a vazut aici, concluzionand „oare cum pot trai oamenii astia aici?”
Ma deranjeaza titlul. Ma deranjeaza pentru ca si tu papusa, daca n-ai fi avut sansa sa pleci de aici, n-ai fi stiut cum e altfel. Iar asta e valabil pentru toti cei 4 sau 5 milioane de romani care au plecat. Saracia asta pe care o vezi era pentru tine normalitate. Dar tu te-ai urcat intr-un avion (care probabil ca habar n-ai cum zboara) si te-ai dat jos intr-o tara noua, ai un nou stil de viata, un job nou, un salariu mai bun, haine mai misto etc.
Articolul e subtire rau. Fatuca ne explica ce viata misto e in Londra si ce sucks e viata in Mizil sau de unde e ea. Intrebarea asta retorica cu „oare cum pot trai oamenii astia aici” imi aduce aminte de o cunostinta veche, una care a intalnit un englez batran si gras si dupa prima ei iesire din tara, la intoarcere a exclamat intr-un magazin: „what the fuck is this country!”. Mda, a uitat foarte repede ca inainte sa-l cunoasca pe albinos, manca seminte de foame. deh..
Acum, faptul ca dimineata pleci la munca cu castile in urechi si paharul de latte intr-o mana nu ti se datoreaza tie, ci societatii unde te-ai dus. Nu ai facut nimic sa meriti acest mod de viata. Cand ai ajuns acolo – totul era pregatit: autobuzele care vin la ora fixa, metroul, cladirile inalte, mancarea proaspata, patul in care dormi – toata astea existau deja, tu doar te folosesti de ele. Contributia ta in tara respectiva, cat si in tara de origine este egala cu zero.
– Dar Twigg, ai inteles gresit! Fata s-a referit la altceva, e compatimire, nu ipocrizie!
Stiu, vroiam sa subliniez altceva: daca ai avut sansa sa emigrezi nu inseamna ca esti mai special sau ca te iubeste Dzeu mai mult. A emigra inseamna cumva si lasitate, durere’n pl sau rupere de pl. Stati, si eu sunt in aceiasi oala. Toti suntem in aceiasi oala, toti cei 5 milioane plecati temporar sau definitiv. Cumva, noi avem pretentii de la viata, credem ca meritam o viata mai buna, chiar daca plecarea noastra inseamna condamnarea definitiva a neamului la distrugere, coruptie si saracie.
– Dar Twigg, eu am emigrat pentru ca copiii mei sa aiba un trai mai bun!
Foarte bine, si eu la fel. Dar nu pot trece cu vederea ca, daca stau stramb si judec drept – per total nu e tocmai corect. Ar trebui totusi sa ne gandim si la batranii care mor abandonati, la copiii care traiesc departe de parinti, la saracia la care sunt condamnati sute de mii de oameni. Confortul nostru inseamna suferinta altora. Doar durerea’n pl ne face sa ne plimbam prin tari straine cu castile pe urechi fara sa ne gandim ca ne-am abandonat tara, familiile, prietenii. Ma doare’n pl ca dau 5 lire pe o bere stiind ca alti oameni traiesc cu banii astia o saptamana. De ce? Pentru ca, conjunctura a facut ca eu sa am posibilitatea sa plec iar ei nu. Iar acum, din confortul psihic, stau si ma intreb: „oare cum traiesc oamenii astia aici?”
Traiesc cum pot, papusa. Pentru ei nu mai exista speranta, s-au impacat cu totul si asteapta resemnati sa le vina randul. Se duc toti, unul cate unul, intr-o saracie cumplita. Nu ca n-ar fi capabili sau ca n-ar merita mai mult, asa a fost sa fie, ei sa ramana iar tu sa pleci. Poate ca daca nu plecai – tu si ceilalti 5 milioane – poate viata lor nu era atat de naspa. Poate nu era atata saracie. Poate, motivati sa avem o viata mai buna, am fi facut ceva impreuna, aici, pentru noi toti. N-a fost sa fie..
