Am avut așa, un moment de sclipire. Tot căutând un răspuns la întrebarea de ce nu reușesc să îmi fac timp și pentru mine, cred că am descoperit motivul, fix când mă scărpinam la oo. Îl scriu rpd aici să nu-l uit și dacă peste câteva zile îmi dau seama că e greșit, șterg.
Mi-am dat seama că viața mea nu e despre mine, e despre ei, adica șefi, familie, prieteni, cunoștințe. Nu am niciodată timp de mine pentru că trebuie să muncesc să fac bani. Bani care, zic eu, mă ajută să-mi mențin confortul psihic cu care m-am obișnuit și la care nu prea vreau să renunț. Restul timpului care mi-a mai rămas e pentru oricine dar nu pentru mine: trebuie să ofer atenție, să ajut, să fiu disponibil când e nevoie, să ascult, să înțeleg, să empatizez. Dacă se întâmplă vreodată ca coneva să mă sune sau să ieșim la o bere e din 2 motive: fie are nevoie sâ-l ajut cu ceva, fie trebuie să-i ascult toate căcaturile.
Parcă vă și aud: păi ce vrei bă twigg, să vină banii așa, din cer?
Nu șefule! Aș vrea să inversăm puțin rolurile. El/ei să mă plătească pentru că el/ei are/au nevoie de serviciile mine. Asta m-ar face să cred ca timpul pe care eu i-l ofer este calculat, asumat, plătit și benefic pentru amândoi. Cred că aș munci cu drag, spor și pe suma corectă. Din păcate, șefii care mă plătesc, și prost pe deasupra, prin felul în care se poartă cu mine, consideră că îmi fac ei mie o favoare că lucrez pentru ei. Și au așteptări! Mamăăăă, dar ce așteptări!
Mai am puțin și fac 47. Nici măcar nu știu cât mai am de trăit. În încercarea prostia mea de a-i mulțumi pe toți, am ajuns fără să vreau cel mai ocupat om din univers.
Dar știți care e durerea? Că dacă mâine crăp sau o iau cu capu, ceilalți vor spune: „iote al dreacu, acu nici nu mai răspunde..”
Așa s-au obișnuit. Sau poate așa i-am obișnuit eu. Circulă pe net o poză cu unu care ține o hârtie pe care scrie în engleză citez: „nu înceta să fii o persoană bună chiar dacă lumea din jurul tău e a dracu.”
Bagă-ți-o în cur coae..
