Mai e puțin și fac 48 de ani. Cred că cea mai mare realizare e faptul că, cumva, am reușit să ajung la vârsta asta relativ întreg, atât fizic dar mai ales psihic. Spun relativ pt că na, memorie, auz, văz, putere și alte mici detalii îmi aduc aminte zilnic că, deși sunt toate la locul lor, încep să scârțâie.
De când m-am născut parcă a existat așa, un zid între mine și societate. Am avut cei mai săraci părinți din univers – săraci din absolut toate punctele de vedere. Însă la capitorul bani și inteligență și-au dat doctoratul.
Faptul că m-am născut extrem de sărac, mi-a anulat complet stima de sine. Toată copilăria am fost rușinat de sărăcie, de faptul că doar eu puteam merge la alți copii in casă – niciodată ei la mine. Ar fi fost suficient ca 1 singur copil să intre la mine și ajungeam de râsul cartierului. Am locuit 4 inși în 2 camere, n-am știut niciodată ce înseamnă să ai camera ta, 2 metri de intimitate ar fi contat enorm..
– Dar Twigg, cu toții am fost săraci pe vremea lu ciuruitu’!
– Am fost, așa e. Dar părinții tăi poate că au stat de vorbă cu tine, poate te-au ascultat, poate ți-au dat sfaturi și o educație, atât cât au putut. Pe mine părinții nu m-au învățat niciodată nimic pentru că n-au stat niciodată de vorbă cu mine. În afară de „prostu’ clasei” și alte adjective de genu sau „azi câți de 4 ai luat?” – vorbe urmate de hohote de râs, eu nu am auzit niciodată o vorbă de încurajare. Nu ai cum să crezi că ești ca ceilalți când părinții tăi râd de tine zi de zi.
Anyway. Cumva a trecut și m-am trezit un adolescent cu traume. Nu aveam curaj să abordez nicio fată, îmi era rușine de cum eram îmbrăcat, de faptul că tata avea cea mai ridicolă mașină din univers – Renault Gordini și era veșnic îmbrăcat doar în pufoaica de la servici, plină de mizerie, îl știa tot cartierul. Salopeta aia infectă era singura lui haină de zi cu zi.
Vă întrebați probabil cum de eram atât de săraci? Simplu! decizii proaste, lipsa de viziune dar mai ales lipsa de educație.
Singura fată de care am avut curaj să mă apropii era o fată dintr-un bloc vecin care umbla în adidași rupți. Ăsta a fost singurul detaliu care ne-a apropiat. Dar m-a ajutat să prind curaj 😊
Anii 90 au fost de căcat – nu te angaja nimeni dacă nu aveai o pilă. Nu erau multe firme, fiecare făcea business cum se pricepea și te angaja temporar pe 2 lei. Pentru mine a fost cumplit de greu să găsesc ceva de lucru, părinții mei nu cunoșteau pe nimeni nicăieri. Știu că pare greu de crezut dar au fost momente în care tata mă dădea afară din casă și-mi spunea atât: nu intri în casă fără servici!
Anii au trecut și lucrurile au început să se schimbe cât de cât. Dar stima de sine încă era acolo, la nivelul -1. Mă gândeam că nici măcar nu are rost să aplic pentru job-uri mișto, oricum nu mă angajează pe mine.
Perioada de după armată și până am cunoscut-o pe Flory e destul de banală. M-aș rezuma la a spune doar atât: supraviețuire.
Azi pot spune că sunt relativ ok. I-am iertat pe toți, m-am împăcat cu ideea că plm – se putea și mai rău. Dar tot nu sunt compatibil cu lumea în care trăim. N-aș mai da vina pe părinți pentru omul care sunt azi, am lucrat mulți ani să mă schimb și să gandesc altfel. Să nu repet și eu cu fii-mea greșelile pe care le-au făcut ai mei cu mine.
ok ok ok! Unde este incompatibilitatea?
Păi.. e simplu: mare parte din viață m-am considerat inferior, nepregătit, slab, mediocru – „calități” care mă țineau la marginea societății. Iar cand m-am simțit pregătit să intru cu job serios, copil, rate la bancă, obligații, probleme și responsabilități, n-am știut cum să ies mai repede..
